Spre pustia lăuntrică

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11,1); „Iar dreptul din credinţă va fi viu“ (Romani 1,17) Să ne strămutăm în inimă, să fim cu totul în Dragoste, adică împreună cu Hristos în inima noastră. Cum să facem? Așa cum ne învață întreaga Scriptură și cum întărește Sf. Ap. Pavel: prin credință . Prin credință putem fi și noi acolo unde L-am chemat în rugăciune pe Domnul, deschizându-I astfel ușa inimii pentru a putea ajunge să cinăm împreună. Ne va ajuta și Harul primit prin Sfânta Împărtășanie, Care ne-a intrat în circulația sanguină și a ajuns și fizic în inimă. Să ajungem să spunem: mă aflu în două stări, sunt un om trupesc și mă găsesc într-un anume loc din punct de vedere fizic, iar metafizic sunt în inimă împreună cu Hristos. Cu Hristos Cel ce mă umple de dragoste, de bucurie, de liniște și pe Care nu vreau să-L mai pierd niciodată. El mi-a adus Harul rugăciunii neîncetate care se rostește atât de dulce acolo în inimă unde m-am ...

Greu este a ierta, uneori pare de-a dreptul imposibil. Ce anume ne greșesc oamenii, pentru ce să-i iertăm? De obicei pentru cele ale lumii acesteia și pentru rănirea orgoliului propriu, cum ar fi: diferite datorii neachitate, înșelăciuni, furturi, cuvinte defăimătoare, loviri, jigniri etc. A ierta în secunda următoare o faptă gravă, înseamnă să ai multă iubire pentru aproapele și să fii deja pe calea despăti­mirii și a lepădării de sine. Până acolo, însă, unii dintre noi mai avem destule lupte de câștigat pe tărâm duhovnicesc. Fiindcă totuși dorim să iertăm, fiind condiție imperativă a mântuirii, începem prin a-l îndreptăți pe vinovat, căutându-i scuze de felul: n-am înțeles eu bine, o fi fost dezinformat, nu mai are de unde achita, poate-i bolnav și altele. Sunt bune și acestea, dar de fapt, procedând astfel, nouă nu ne găsim nicio vinovăție. De ce? Fiindcă nu vrem să ne amintim de câte ori am făcut și noi unele asemănătoare sau mai rele și să zicem în sinea noastră cum ne învață Pă...

Părintele nostru Duhovnic ne spune să cerem, în primul și primul rând, Harul Duhului Sfânt spre mântuirea sufletelor noastre, după cuvântul Mântuitorului „Căutaţi mai întâi Îm­părăţia lui Dumnezeu (...) şi toate acestea se vor adăuga vouă.“ (Matei 6,33) Sfinții nu cereau pentru ei mai mult decât mântuirea sufle­tului. Unii au ajuns că nu mai cereau nimic pentru ei. Noi însă, fiind preocupați mai mult de necesitățile vieții actuale, mai cerem și lucruri prea puțin folositoare sufletului, pe care Părintele Arsenie Boca le numea „nimicuri“. Spunea Cuvioșia Sa că omul poate fi cunoscut mai bine prin între­bările pe care le pune decât prin răspunsurile pe care le dă. Făcea aici asemănarea dintre întrebări și cereri (fiindcă și întrebarea cere un răspuns). Cu alte cuvinte, omul se arată lui Dumnezeu cum este și prin cererile ce I le adresează. Iată citatul din zicerile Sfântului Cuvios Arsenie Boca: „Pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsuril...

De multe ori ne indignăm până la suferință, cu mânie, poate și cu dispreț (să nu fie!), ca un fel de revoltă a sufletului, din pricina unor nedreptăți, a unor aspecte lipsite de demni­tate văzute la oameni, sau a unor părelnice impresii ce ni le facem despre cunoscuți sau necunoscuți. Ce bine le facem prin asta, cu ce-i ajutăm? Este doar vorba despre părerea su­perioară pe care o avem despre noi, criticându-i (de mine vorbesc). Este o critică spusă sau gândită despre ceilalți, cu urmări negative asupra propriului suflet și care ne aduce su­ferință. Iată ce ne spune Sf. Porfirie Kavsokalivitul în acest sens: „Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru nicio acuzație nedreaptă ce ți s-ar aduce. Este un lucru rău. Și răul începe prin gânduri rele. Când te amărăști și te indignezi, fie doar cu gândul, îți strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze și îngădui diavolului să mărească ră­ul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubești și să ierți, alungând de la tin...

„ Toate ispitele și necazurile sunt biruite prin răbdare. A-duți aminte de numele acelora care au răbdat până la moarte în timp de ispită, până când în gura lor saliva s-a schimbat în sânge pentru că nu voiau să vorbească, să cârtească. “ Sf. Iosif Isihastul Părintele nostru Duhovnic tocmai ne-a vorbit despre răbda­rea până la moarte a Părintelui Daniil Sandu Tudor , căruia i-a fost găurit pieptul cu o baionetă, în dreptul inimii, cu în­cetul, timp de mai multe zile, pentru a renunța la credință, până la urmă străpungându-i-se inima, dar Sfântul Părinte a răbdat, dându-și sângele, necedând până la moartea fizică. Un nou mucenic necanonizat. Roagă-te pentru noi, dragul nostru, Sfinte Părinte Daniil de la Mănăstirea Rarău!

Am fost preocupat de găsirea unui răspuns la întrebarea de ieri. Am primit un răspuns, care nădăjduiesc să fie bun: Iubirea este adresată sufletului, pe care-l vrem mântuit, iar trupului îi datorăm îngrijire și ferire de păcat, nu iubire. Atunci când un instinct este atacat de cel rău, trupul trebuie determinat, prin metode ascetice, să respingă ispita. Putem spune că orice asceză este o pedeapsă pentru trup, iar bătaia cu bățul este o formă, mai dură, de asceză. Aceste, așa-zise, pedepse nu au de-a face cu iubirea aproa­pelui. Iubirea pentru aproapele nostru sau pentru vrăjmaș o avem doar pentru sufletul său, pe care i-l dorim fericit și mântuit, iar trupul i-l dorim sănătos. Referirea la trup neim­plicând iubirea. Cu alte cuvinte, ne bucurăm de fericirea și de sănătatea lui, ne întristăm de suferința și eventual de pă­catul lui, îi sărim în ajutor și celelalte. Să luăm aminte cum își alintă o mamă copilașul iubit: „suflețelul meu drag“, fi­indcă iubirea se adresează sufletului.

Instinctul poate deveni ispită. Se poate afla acest lucru din viețile multor sfinți, așa cum tocmai s-a văzut și în cele des­crise despre Sf. Cuv. Iosif Isihastul, războit și el de o astfel de ispită. Gheron Iosif Vatopedinul ne mărturisește în acest sens următoarele despre Sf. Iosif Isihastul: „Nu cunoştea absolut nimic despre păcatele trupeşti. Era fe­ciorelnic în adevăratul sens al cuvântului, din cele ce ne-au mărturisit rudele sale apropiate, precum şi din cele ce am auzit de la el însuşi. Într-o minte curată de astfel de prejude­căţi, într-un loc cu totul lipsit de persoanele şi de lucrurile care stârnesc acest război, într-un mediu aspru, cu o înfrâ­nare aproape de necrezut şi cu o nevoinţă continuă, într-un trup complet uscat şi osificat de înfrânare şi de lipsa lucruri­lor celor mai necesare traiului, apariţia cu violenţă a poftei trupeşti se întâlneşte numai în textele Patericului. Război trupesc! Războiul desfrânării!“ Așadar, Sf. Iosif Isihastul era curat, fără patima des...

Luptă grea cu ele! Instinctele umane de bază vizează supra­viețuirea, reproducerea, plăcerea. Cel mai ușor mod de a trăi este cel instinctual, când rațiunea are cel mai puțin de lucru. Este un mod cam animalic și nici omul respectiv nu ajunge la prea mari realizări. Dacă nu reușești să-l controlezi, adică să treci tu la coman­dă, instinctul devine ca un pilot automat, adică te conduce el. În general, noi, oamenii, suntem manipulați de propriile instincte. Prin educație, o parte dintre ele pot fi ținute sub control, dar în societatea actuală sunt stimulate de timpuriu cele care duc la dependență, adică duc la păcat. De foarte mici, copiii sunt învățați cu gusturile alese, adică nu mănâncă pentru a supraviețui, ci pentru a se încadra în parametrii medicali ai vârstei. În adolescență sunt stimulate în multe feluri instinctele sexuale, dar nu înspre firescul lor, ci spre plăcere. Apoi, energiile, necesare muncii fizice în vederea obținerii celor de trebuință supraviețuirii, sunt tot mai ...

«Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, multă roadă aduce. Aşa­dar, „mori“, dacă vrei să fii roditor; „mori“ cu adevărat, aşa încât să ai în inima ta simţământul că ai murit. Ca mortul, care este nepăsător faţă de tot ce-l înconjoară, să fii şi tu: te laudă – taci, te ocărăsc – taci, capeţi câştig – taci; eşti sătul – taci, eşti flămând – taci.» Sfântul Teofan Zăvorâtul Atenție și la gând, care s-ar putea să nu vrea să „tacă“ atunci când suntem nedreptățiți. Începem să ne revoltăm în gând, să osândim, să ne îndreptățim, să nu iertăm instanta­neu. Ar fi un bun prilej, atunci când suntem nedreptățiți, să ne autoosândim pentru relele făcute de-a lungul timpului și să ne bucurăm că reușim acest lucru. La armată, când eram pedepsiți pe nedrept pentru a ne obiș­nui cu supunerea, ne bucuram, dar nu știu exact de ce – pen­tru că reușeam să ne depășim orgoliul sau pentru orgo-li­ul de a depăși prostia comandantului. Bucurie adevărată vom avea...

„Milă voiesc, iar nu jertfă“ (Matei 9,13). A face milă, a milui, tot jertfă se cheamă, dar este o jertfă a dragostei, pe când Mântuitorul, în versetul de mai sus, se referă la jertfele de animale, caracteristice Vechiului Testa­ment. Dumnezeu nu are nevoie de jertfa noastră, noi însă avem, fiindcă făcând milostenii sau alte fapte ale dragostei, pentru semenii noștri, vom culege belșug de roade duhovni­cești. Jertfele făcute pentru aproapele nostru vor ajunge la Dumnezeu și ne vor ridica mai aproape de El. Mila, pacea, jertfa de laudă se cuvine să le aducem jertfă spirituală, așa cum promitem la Sfânta Liturghie când răs­pundem deodată cu strana „ Mila păcii, jertfa laudei “, înain­tea săvârșirii Sfintei Jertfe. Mila - ca semn al iubirii, pacea - ca semn al iertării și curățirii inimii, iar Slăvirea Domnului - ca laudă. Lăsarea voii, moartea față de păcat, rugăciunea neîncetată sunt jertfe aduse lui Dumnezeu și știm cu toții că nu se fac ușor, ba chiar sunt printre marile nevoințe. Ș...

Prin viața lor de pocăință, nevoință, rugăciune, dăruire, dra­goste și multe alte virtuți, cea mai mare dintre toate fiind smerenia, Sfinții s-au ridicat întru cele Înalte, dobândind Împărăția. Să privim, duhovnicește, spre viețile lor pentru a ne inspira și a-i urma pe calea îngustă a mântuirii. Chiar și marii sfinți s-au inspirat din viețile altor sfinți și în acest sens îl avem ca exemplu pe Sfântul Atanasie cel Mare care ne spune că doar amintindu-și de Sfântul Antonie cel Mare, îi este un mare câștig și că toți, care vor auzi sau citi despre el, vor dori să-i urmeze viețuirea, fiindcă mai ales monahi­lor le este o puternică pildă de nevoință. Ce mare folos pentru îndreptare și ce modele de viețuire ne aflăm prin citirea vieților Sfinților. Poate ne descurajează unele dintre faptele lor cu totul ieșite din comun, spunând că așa ceva nu putem face. Totuși, văzându-le izbânzile, să râvnim la virtuțile lor și așa Duhul ne va întări să agonisim și noi câte puțin, sau unii mai mult, di...

Ce bogăție de învățături putem primi citindu-l pe Sfântul dragostei și înțelepciunii, Gheron Iosif Isihastul ! Mă im­presionează de fiecare dată frumusețea și căldura cuvântului în duh filocalic ce ni-l dăruiește prin scrisorile către ucenici și ucenițe. Este aproape incredibil cât de mult a suferit pen­tru Hristos, nefiind silit de nimeni. Dragoste întrupată! Câtă candoare pentru Maica Domnului, împărtășită și nouă, gă­sim într-un pasaj din cartea Mărturii din viața monahală , pe care-l voi reda în continuare: „Toți sfinții au alcătuit laude pentru Maica Domnului. Eu n-am aflat până acum mai frumoasă și mai dulce laudă ca aceasta, pentru a i-o aduce în fiecare clipă: «Măicuța mea! Dulcea mea Măicuță! În mâinile tale să ajungă sufletul meu atunci când va ieși din trup, și prin mâinile tale să fie dat Creatorului său, Fiului tău Cel Unul-Născut.» Altceva nu dorim mai mult, Măicuța noastră, decât să ne dăm sufletul atunci când vom fi cuprinși de iubirea dumne­zeiască cea arzătoare, de ...

Am intenționat să scriu câteva cuvinte în sensul acestui su­biect, dar recitind și bucurându-mă nespus de frumusețea textului bunului și marelui Sfânt Nectarie de la Eghina , am renunțat și voi transcrie aici un crâmpei din gândirea Cuvioșiei Sale. „Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expre­sia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulbu­rată de nimic. Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale. El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţă sufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certi­tudinea originii divine a credin...

Ce mult mă ostenesc să mă îndreptățesc, argumentând și explicând, sau, dacă nu sunt ascultat, o fac în gând, să mă mai liniștesc, să-mi recâștig pacea și stima de mine însumi, atunci când dreptatea e de partea mea. Când știu că n-am greșit, de ce să mă las învinovățit, de ce să nu explic celor care zic că am greșit, că de fapt ei n-au înțeles ce am zis sau ce am făcut? Este o mare provocare să renunțăm la mândrie, adică să ne smerim și să acceptăm că am greșit, mai ales când n-am greșit. Pe moment poate pierdem, chiar și material, dar vom câștiga în final, fiindcă Dumnezeu nu lasă nerăsplătită sme­renia și ne va îndreptăți El. Mântuitorul, când a fost lovit în fața arhiereului, fără a avea vreo vină, a zis: „ Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? “ (Ioan 18,23). Dar apoi, n-a mai spus niciun cuvânt, suportând toate umi­lințele și chinurile. Cred că depinde cu cine și cum vorbim, iar dacă suntem amenințați sau loviți fizic, avem dreptul să...

Citind și recitind cartea Sfântului Porfirie Kavsokalivitul , am simțit de câteva ori că am primit aripi. Trăirea și modul narativ cu totul de excepție, optimismul, dragostea și liniș­tea ce le transmite, s-au mulat pe sufletul meu, iar dorința mea de a rezona cu cele expuse mă entuziasmează adesea. Voi da un citat, ceva mai lung, din cunoscuta lui carte Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele: „Când Îl afli pe Hristos, este de-ajuns, nu vrei nimic altceva, te linişteşti. Devii alt om. Trăieşti pretutindeni unde este Hristos. Trăieşti în stele, în nemărginire, în cer împre­ună cu îngerii, cu sfinţii, pe pământ împreună cu oamenii, cu animalele, cu toţi şi cu toate. Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipeşte. Eşti liniştit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frămân-tare, nici tristeţe, nici iad. Hristos este în toate gândurile tale, în toate faptele tale. Ai harul şi poţi suferi toate pentru Hristos. Poţi chiar şi să pă­ti...

Atât de multe cuvinte despre bucuria vieții, bucuria de a fi creștin, bucuria de a trăi încă de pe acum veșnicia, au fost rostite sau scrise de Sfinții lui Dumnezeu spre ajutorul omu­lui în a-și depăși tristețea ce-l cuprinde, parcă din ce în ce mai mult. Am găsit la Sfântul Ioan de Kronstadt astfel de cuvinte, o adevărată demonstrație de iubire a Creatorului și motivație pentru bucuria și mulțumirea din afară și dinlăun­tru ale omului dintotdeauna, cel pentru care au fost create toate: „Pământul pare o masă pregătită pentru cel mai variat și bo­gat ospăț. Privesc lumea, aşa cum a zidit-o Dumnezeu, des­coperind pretutindeni neasemuita dărnicie a Creatorului, vă­dită şi în felul cum a înzestrat natura. Pământul, cât este de întins, pare o masă pregătită pentru cel mai bogat, mai îm­belşugat şi mai variat ospăţ, aşa cum numai cel mai iubitor şi mai generos amfitrion putea să o pregătească. Adâncurile apelor oferă de asemenea omului hrană din belşug. Şi ce să mai vorbim despre animalel...