Instinctele

Luptă grea cu ele! Instinctele umane de bază vizează supra­viețuirea, reproducerea, plăcerea. Cel mai ușor mod de a trăi este cel instinctual, când rațiunea are cel mai puțin de lucru. Este un mod cam animalic și nici omul respectiv nu ajunge la prea mari realizări.

Dacă nu reușești să-l controlezi, adică să treci tu la coman­dă, instinctul devine ca un pilot automat, adică te conduce el. În general, noi, oamenii, suntem manipulați de propriile instincte. Prin educație, o parte dintre ele pot fi ținute sub control, dar în societatea actuală sunt stimulate de timpuriu cele care duc la dependență, adică duc la păcat.

De foarte mici, copiii sunt învățați cu gusturile alese, adică nu mănâncă pentru a supraviețui, ci pentru a se încadra în parametrii medicali ai vârstei. În adolescență sunt stimulate în multe feluri instinctele sexuale, dar nu înspre firescul lor, ci spre plăcere. Apoi, energiile, necesare muncii fizice în vederea obținerii celor de trebuință supraviețuirii, sunt tot mai mult dedicate divertismentului. Din aceste motive, și din multe altele, apar mai târziu dependențele sau, mai co­rect denumite, patimile.

O persoană începe să-și controleze mental instinctele pe măsură ce-și dezvoltă abilitățile comportamentale, intelec­tuale și mai ales duhovnicești. Cu toate acestea, ins­tinctele nu dorm, iar într-o situație de slăbire a atenției (a trezviei), de deznădejde, sau mai ales când sunt întărâtate de diferite pricini, instinctele pot acționa automat. Pentru a le controla totuși, lupta devine câteodată înverșunată.

Am găsit un exemplu de luptă acerbă dat de Gheron Iosif Vatopedinul într-o descriere despre Sf. Cuv. Iosif Isihas­tul, în care se spune că în viața Sfântului, timp de opt ani, instinctul reproducerii nu a încetat să se manifeste. După nenumărate nevoințe și metode practice de felul: priveghe­rea prelungită, mai multă sete, starea îndelungată în picioa­re şi, mai ales, „bătaia binefăcătoare“, aşa cum numea puru­rea-pomenitul bătaia cu băţul, iată ce-a mai făcut:

„Fiindcă războiul nu ceda, nu am cedat nici eu în lupta mea; şi mai ales în priveghere şi bătaie. Plângeam, suspinam, o rugam pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care de multe ori mă mângâiase, dar nicio uşurare nu simţeam. Uneori, războiul înceta pentru puţin timp atât cât să pot ră­sufla, dar apoi începea iarăşi cu mai multă tărie. Trupul meu începuse să slăbească şi astfel curajul meu să se clati­ne. Văzând că puterea armelor mele se împuţina, am găsit odihnă în rugăciune, care mi-a fost lucrarea cea mai mân­gâietoare“.