Autopedepsirea

Instinctul poate deveni ispită. Se poate afla acest lucru din viețile multor sfinți, așa cum tocmai s-a văzut și în cele des­crise despre Sf. Cuv. Iosif Isihastul, războit și el de o astfel de ispită. Gheron Iosif Vatopedinul ne mărturisește în acest sens următoarele despre Sf. Iosif Isihastul:

„Nu cunoştea absolut nimic despre păcatele trupeşti. Era fe­ciorelnic în adevăratul sens al cuvântului, din cele ce ne-au mărturisit rudele sale apropiate, precum şi din cele ce am auzit de la el însuşi. Într-o minte curată de astfel de prejude­căţi, într-un loc cu totul lipsit de persoanele şi de lucrurile care stârnesc acest război, într-un mediu aspru, cu o înfrâ­nare aproape de necrezut şi cu o nevoinţă continuă, într-un trup complet uscat şi osificat de înfrânare şi de lipsa lucruri­lor celor mai necesare traiului, apariţia cu violenţă a poftei trupeşti se întâlneşte numai în textele Patericului. Război trupesc! Războiul desfrânării!“

Așadar, Sf. Iosif Isihastul era curat, fără patima desfrânării, fiind botezat, nici păcatul originar nu-l mai avea și totuși is­pita nu a putut fi învinsă timp de opt ani. Făcea asceză la li­mita vieții biologice și chiar a ajuns la autopedepsire, da, s-a autopedepsit, se bătea cu bățul. Este întâlnită și la alți sfinți practica provocării durerilor fizice pentru a învinge în războiul trupesc.

Părintele nostru Duhovnic ne-a spus că trebuie să fim cu noi înșine „ciumă“, adică foarte aspri și necruțători, iar cu toți ceilalți „mumă“, adică veșnic iertători și iubitori, și nu invers. Se pune însă o întrebare la care n-am găsit răspuns: dacă pe noi ne pedepsim, cum mai putem zice: „îl iubesc pe aproapele ca pe mine însumi“?