Iertarea

Greu este a ierta, uneori pare de-a dreptul imposibil. Ce anume ne greșesc oamenii, pentru ce să-i iertăm? De obicei pentru cele ale lumii acesteia și pentru rănirea orgoliului propriu, cum ar fi: diferite datorii neachitate, înșelăciuni, furturi, cuvinte defăimătoare, loviri, jigniri etc.

A ierta în secunda următoare o faptă gravă, înseamnă să ai multă iubire pentru aproapele și să fii deja pe calea despăti­mirii și a lepădării de sine. Până acolo, însă, unii dintre noi mai avem destule lupte de câștigat pe tărâm duhovnicesc. Fiindcă totuși dorim să iertăm, fiind condiție imperativă a mântuirii, începem prin a-l îndreptăți pe vinovat, căutându-i scuze de felul: n-am înțeles eu bine, o fi fost dezinformat, nu mai are de unde achita, poate-i bolnav și altele.

Sunt bune și acestea, dar de fapt, procedând astfel, nouă nu ne găsim nicio vinovăție. De ce? Fiindcă nu vrem să ne amintim de câte ori am făcut și noi unele asemănătoare sau mai rele și să zicem în sinea noastră cum ne învață Părintele Arsenie Boca: „așa-mi trebuie“. Ar fi un drum mai scurt, care ne-ar salva de mult zbucium lăuntric.

O cale și mai ușoară ne-a învățat Părintele nostru Duhovnic: „Dumnezeu iartă greșelile noastre înainte de a le face, dar nimic nu rămâne neispășit“. Deci, dacă Domnul îi iartă pe toți, și a dovedit-o pe cruce, cum să fiu eu neiertător? Iar is­pășirea este problema vinovatului, pentru care mă rog, mai ales că poate am și eu o vină. 

Așadar, cea mai folositoare metodă, pe care să o avem în vedere pentru iertarea aproapelui, este să-mi spun: „dacă Dumnezeu l-a iertat, atunci eu cum să nu-l iert?“ sau „cum mă va ierta Dumnezeu pe mine, dacă eu nu iert?“ condiție la care mă angajez de câte ori zic rugăciunea „Tatăl nostru“. Iertarea este jertfă de iubire pentru celălalt, pe care Dumnezeu o primește ca pe o faptă bună făcută unuia mai mic al Lui. Face parte din comoara ce ne-o agonisim în Cer pentru vremea înfățișării.

O faptă creștinească importantă este și aceea de a cere ierta­re. La început ne este greu din cauza orgoliului, deoarece, cerând iertare, acceptăm că am greșit. Sau poate o facem ra­țional, nu din dragoste, cu scopul unui câștig de imagine sau al unui câștig material, deci necinstit. Cu timpul o fa­cem din obișnuință și tot cerem iertare la câteva fraze. Încă se mai folosește forma „îmi cer iertare“, de parcă mi-o cer mie, în loc de a zice „vă cer iertare“ sau „îți cer iertare“. Nici nu știu cum a putut intra în uz prima variantă? Însă a cere iertare cu sinceritate și din inimă este o frumoasă dova­dă a dragostei.

Iertarea ne scapă de multe necazuri, de la furie (cu conse­cințele știute) la neuitare (cu amărăciunea și resentimentele aferente). Fără iertare sinceră ne afundăm într-o tristețe care ne poate îmbolnăvi și din care cu greu mai ieșim fără ajutor duhovnicesc. Iertând, facem o jertfă de iubire, după cum am mai spus, dar în același timp ne eliberăm din captivitatea propriilor angoase. Deși se știe că nu-i ușor a ierta, dar vă­zându-ne dorința sinceră de-a o face, Dumnezeu ne trimite Harul Său pentru a desăvârși ceea ce fără El nu poate fi de­finitiv și nu ne va odihni. Fie ca Domnul să ne ajute a fi mult iertători!