Spre pustia lăuntrică

 Postare cu prezentarea cărții: Cuvânt înainte   Aceste file de jurnal duhovnicesc ale lui M.N. nu sunt altceva decât frânturi de pași tremurați, înfrigurați, ră­niți, dar și frumoși și veseli ai întoarcerii Acasă, pline de dor și de lacrimile amare și urzitoare de pocăință. Dar sunt și pașii cercetători, cugetători și iscoditori pe meleagurile Țării Făgăduinței, în care curge miere și lap­te. E aici o cărare căutătoare a Împărăției celei Cerești, un drum al Emausului, a călătoriei cu Domnul, când arde inima în focul aruncat pe pământ, și o întâlnire cu Cel iubit. Este aici o Cântare a Cântărilor de iubire mistică, atât de veche și totuși atât de nouă, dintre Mirele Ceresc și Mireasa Inimă. Citind aceste file, care de 18 ani răzbat spre vremea de acum, trăiești puternic sentimentul participării la desco­perirea „arheologică” pompeiană, în structura sufletului ars, însă nu de lava nimicitoare, ci de focul cel care arde, dar nu mistuie, răspândind lumină necreată. ...

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11,1); „Iar dreptul din credinţă va fi viu“ (Romani 1,17) Să ne strămutăm în inimă, să fim cu totul în Dragoste, adică împreună cu Hristos în inima noastră. Cum să facem? Așa cum ne învață întreaga Scriptură și cum întărește Sf. Ap. Pavel: prin credință . Prin credință putem fi și noi acolo unde L-am chemat în rugăciune pe Domnul, deschizându-I astfel ușa inimii pentru a putea ajunge să cinăm împreună. Ne va ajuta și Harul primit prin Sfânta Împărtășanie, Care ne-a intrat în circulația sanguină și a ajuns și fizic în inimă. Să ajungem să spunem: mă aflu în două stări, sunt un om trupesc și mă găsesc într-un anume loc din punct de vedere fizic, iar metafizic sunt în inimă împreună cu Hristos. Cu Hristos Cel ce mă umple de dragoste, de bucurie, de liniște și pe Care nu vreau să-L mai pierd niciodată. El mi-a adus Harul rugăciunii neîncetate care se rostește atât de dulce acolo în inimă unde m-am ...

Greu este a ierta, uneori pare de-a dreptul imposibil. Ce anume ne greșesc oamenii, pentru ce să-i iertăm? De obicei pentru cele ale lumii acesteia și pentru rănirea orgoliului propriu, cum ar fi: diferite datorii neachitate, înșelăciuni, furturi, cuvinte defăimătoare, loviri, jigniri etc. A ierta în secunda următoare o faptă gravă, înseamnă să ai multă iubire pentru aproapele și să fii deja pe calea despăti­mirii și a lepădării de sine. Până acolo, însă, unii dintre noi mai avem destule lupte de câștigat pe tărâm duhovnicesc. Fiindcă totuși dorim să iertăm, fiind condiție imperativă a mântuirii, începem prin a-l îndreptăți pe vinovat, căutându-i scuze de felul: n-am înțeles eu bine, o fi fost dezinformat, nu mai are de unde achita, poate-i bolnav și altele. Sunt bune și acestea, dar de fapt, procedând astfel, nouă nu ne găsim nicio vinovăție. De ce? Fiindcă nu vrem să ne amintim de câte ori am făcut și noi unele asemănătoare sau mai rele și să zicem în sinea noastră cum ne învață Pă...

Părintele nostru Duhovnic ne spune să cerem, în primul și primul rând, Harul Duhului Sfânt spre mântuirea sufletelor noastre, după cuvântul Mântuitorului „Căutaţi mai întâi Îm­părăţia lui Dumnezeu (...) şi toate acestea se vor adăuga vouă.“ (Matei 6,33) Sfinții nu cereau pentru ei mai mult decât mântuirea sufle­tului. Unii au ajuns că nu mai cereau nimic pentru ei. Noi însă, fiind preocupați mai mult de necesitățile vieții actuale, mai cerem și lucruri prea puțin folositoare sufletului, pe care Părintele Arsenie Boca le numea „nimicuri“. Spunea Cuvioșia Sa că omul poate fi cunoscut mai bine prin între­bările pe care le pune decât prin răspunsurile pe care le dă. Făcea aici asemănarea dintre întrebări și cereri (fiindcă și întrebarea cere un răspuns). Cu alte cuvinte, omul se arată lui Dumnezeu cum este și prin cererile ce I le adresează. Iată citatul din zicerile Sfântului Cuvios Arsenie Boca: „Pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsuril...

De multe ori ne indignăm până la suferință, cu mânie, poate și cu dispreț (să nu fie!), ca un fel de revoltă a sufletului, din pricina unor nedreptăți, a unor aspecte lipsite de demni­tate văzute la oameni, sau a unor părelnice impresii ce ni le facem despre cunoscuți sau necunoscuți. Ce bine le facem prin asta, cu ce-i ajutăm? Este doar vorba despre părerea su­perioară pe care o avem despre noi, criticându-i (de mine vorbesc). Este o critică spusă sau gândită despre ceilalți, cu urmări negative asupra propriului suflet și care ne aduce su­ferință. Iată ce ne spune Sf. Porfirie Kavsokalivitul în acest sens: „Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru nicio acuzație nedreaptă ce ți s-ar aduce. Este un lucru rău. Și răul începe prin gânduri rele. Când te amărăști și te indignezi, fie doar cu gândul, îți strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze și îngădui diavolului să mărească ră­ul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubești și să ierți, alungând de la tin...

„ Toate ispitele și necazurile sunt biruite prin răbdare. A-duți aminte de numele acelora care au răbdat până la moarte în timp de ispită, până când în gura lor saliva s-a schimbat în sânge pentru că nu voiau să vorbească, să cârtească. “ Sf. Iosif Isihastul Părintele nostru Duhovnic tocmai ne-a vorbit despre răbda­rea până la moarte a Părintelui Daniil Sandu Tudor , căruia i-a fost găurit pieptul cu o baionetă, în dreptul inimii, cu în­cetul, timp de mai multe zile, pentru a renunța la credință, până la urmă străpungându-i-se inima, dar Sfântul Părinte a răbdat, dându-și sângele, necedând până la moartea fizică. Un nou mucenic necanonizat. Roagă-te pentru noi, dragul nostru, Sfinte Părinte Daniil de la Mănăstirea Rarău!

Am fost preocupat de găsirea unui răspuns la întrebarea de ieri. Am primit un răspuns, care nădăjduiesc să fie bun: Iubirea este adresată sufletului, pe care-l vrem mântuit, iar trupului îi datorăm îngrijire și ferire de păcat, nu iubire. Atunci când un instinct este atacat de cel rău, trupul trebuie determinat, prin metode ascetice, să respingă ispita. Putem spune că orice asceză este o pedeapsă pentru trup, iar bătaia cu bățul este o formă, mai dură, de asceză. Aceste, așa-zise, pedepse nu au de-a face cu iubirea aproa­pelui. Iubirea pentru aproapele nostru sau pentru vrăjmaș o avem doar pentru sufletul său, pe care i-l dorim fericit și mântuit, iar trupul i-l dorim sănătos. Referirea la trup neim­plicând iubirea. Cu alte cuvinte, ne bucurăm de fericirea și de sănătatea lui, ne întristăm de suferința și eventual de pă­catul lui, îi sărim în ajutor și celelalte. Să luăm aminte cum își alintă o mamă copilașul iubit: „suflețelul meu drag“, fi­indcă iubirea se adresează sufletului.

Instinctul poate deveni ispită. Se poate afla acest lucru din viețile multor sfinți, așa cum tocmai s-a văzut și în cele des­crise despre Sf. Cuv. Iosif Isihastul, războit și el de o astfel de ispită. Gheron Iosif Vatopedinul ne mărturisește în acest sens următoarele despre Sf. Iosif Isihastul: „Nu cunoştea absolut nimic despre păcatele trupeşti. Era fe­ciorelnic în adevăratul sens al cuvântului, din cele ce ne-au mărturisit rudele sale apropiate, precum şi din cele ce am auzit de la el însuşi. Într-o minte curată de astfel de prejude­căţi, într-un loc cu totul lipsit de persoanele şi de lucrurile care stârnesc acest război, într-un mediu aspru, cu o înfrâ­nare aproape de necrezut şi cu o nevoinţă continuă, într-un trup complet uscat şi osificat de înfrânare şi de lipsa lucruri­lor celor mai necesare traiului, apariţia cu violenţă a poftei trupeşti se întâlneşte numai în textele Patericului. Război trupesc! Războiul desfrânării!“ Așadar, Sf. Iosif Isihastul era curat, fără patima des...

Luptă grea cu ele! Instinctele umane de bază vizează supra­viețuirea, reproducerea, plăcerea. Cel mai ușor mod de a trăi este cel instinctual, când rațiunea are cel mai puțin de lucru. Este un mod cam animalic și nici omul respectiv nu ajunge la prea mari realizări. Dacă nu reușești să-l controlezi, adică să treci tu la coman­dă, instinctul devine ca un pilot automat, adică te conduce el. În general, noi, oamenii, suntem manipulați de propriile instincte. Prin educație, o parte dintre ele pot fi ținute sub control, dar în societatea actuală sunt stimulate de timpuriu cele care duc la dependență, adică duc la păcat. De foarte mici, copiii sunt învățați cu gusturile alese, adică nu mănâncă pentru a supraviețui, ci pentru a se încadra în parametrii medicali ai vârstei. În adolescență sunt stimulate în multe feluri instinctele sexuale, dar nu înspre firescul lor, ci spre plăcere. Apoi, energiile, necesare muncii fizice în vederea obținerii celor de trebuință supraviețuirii, sunt tot mai ...

«Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, multă roadă aduce. Aşa­dar, „mori“, dacă vrei să fii roditor; „mori“ cu adevărat, aşa încât să ai în inima ta simţământul că ai murit. Ca mortul, care este nepăsător faţă de tot ce-l înconjoară, să fii şi tu: te laudă – taci, te ocărăsc – taci, capeţi câştig – taci; eşti sătul – taci, eşti flămând – taci.» Sfântul Teofan Zăvorâtul Atenție și la gând, care s-ar putea să nu vrea să „tacă“ atunci când suntem nedreptățiți. Începem să ne revoltăm în gând, să osândim, să ne îndreptățim, să nu iertăm instanta­neu. Ar fi un bun prilej, atunci când suntem nedreptățiți, să ne autoosândim pentru relele făcute de-a lungul timpului și să ne bucurăm că reușim acest lucru. La armată, când eram pedepsiți pe nedrept pentru a ne obiș­nui cu supunerea, ne bucuram, dar nu știu exact de ce – pen­tru că reușeam să ne depășim orgoliul sau pentru orgo-li­ul de a depăși prostia comandantului. Bucurie adevărată vom avea...